Când ursitoarele au scris destinul
pe plânsul meu prea dezmierdat,
în osteneala lumii am aruncat pelinul
și am ținut în viață, tot ce mi-a fost dat!
Umbre răsturnate-n pleoape,
îmi lăcrimau pe genele albite
de fulgii albi căzuți atunci, iubite
și îngerii ce îmi stăteau aproape.
Peșteri de gânduri se tot perindau
ca în făptura ta eu să găsesc iubirea...
și numai ochii tăi mă dezmierdau
să-ngrop securea ce taie amintirea.
În cețuri pierdut-am multe doruri...
și viața mi-am trăit în șagă!
priveam cum fluturii în stoluri
mă mângâiau și mă voiau pribeagă.
Păduri mă-mbrățișau cu vântul cald
cu frunze mă acoperau în verde...
parcă și azi în raiul lor mă scald
și-mi cântă ca să mă dezmierde.
Cu un sărut, viața mi-ai redat-o
ca eu aievea să trăiesc...nemuritoare
la fel ca floarea ce ploaia a udat-o,
cu lacrima de rouă de viață dătătoare.
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario