De ce îți irosești cuvântul?

De ce îți irosești cuvântul pe nimic
când viața ți-este scurtă, de valoare...
că n-ai un diamant oricât ar fi de mic
mai șlefuit ca viața lăsată pe altare?

De ce nu dai cuvântului răsunet atunci,
când răbdător asculți bătând un clopot...
când totu-i surd și mut ca iarba de pe lunci
ce în bătăi de vânt se plânge-n hohot?

De ce nu lași răbdarea să pășească,
în sufletu-ți grăbit de toate cele...
da-i timp și voie...viața să iubească!
de ce acoperi timpul, cu clipele rebele?

De ce nu crezi că-ți e destinul anunțat,
pe frunte scris, din clipa-n care lumina
ai văzut...și că suspinul vieții trâmbițat
nu-ți spală păcate și nu-ți absolvă vina?

De ce vrei tu, omule, să ai suflet hain,
când știi că sunt destui din cei n-au o pită,
când mulți trăiesc în deznădejde și suspin
tu...ești mereu ecou și mi-ești ispită.

De ce ucizi cu faptele-ți bolnave,
ceva ce doar o dată îți e menit să vezi...
iubiri...ce-odată ți-au fost sclave,
când ele sunt, ca fluturii-n livezi?

Dida Diana Cioponea,