Timpul ne este crupier.

Facem naveta între viață și moarte
și ceasul bate...secunda nu îngheață;
eternul ieri, mâine, nu va mai veni
clipa spânzurată-n ace, nu va tihni.

Clepsidra se golește nevăzută
s-a dus nisipul, clipa e pierdută
și zidul timpului ne-ngheață,
în nevăzuta navetă din viață.

Un mâine avem...căci altul nu-i!
un dușman ce scrijelește ca un cui
pe-obrazul plâns, brăzdat de vise
și-o inimă ce-n doruri amorțise.

Năvalnic, invizibil zboară timpul
ca un mister ascuns în anotimpul
ce ne transformă viața-n călător
când pendula bate...bate țipător.

Între ieri și azi și mâine călători,
uităm că-n viață suntem trecători
că timpul se scurge ca o apă
și că tot el ne sapă groapă.

Facem naveta pe drumurile vieții,
între puțin și mult pe pragul dimineții,
ne-nchide timpul în lacrima de fier
și-n Univers...ne este veșnic crupier.

Ar trebui să nu mai facem stații
și-n nemurire să ne facem mutații
iar la fântâna vieții, trenul să oprească,
să bem apă vie și toți să-ntinerească.

Dida Diana Cioponea.