Să nu regret să nu te strig...

Au trecut...cum, nici nu-mi amintesc...
atâtea veri...și toamne-n legea firii
și zilele-mi se duc în legile pornirii,
către apus...unde-o să poposesc.

Din tot ce-a fost,eu voi păstra un strop
ca zarea-nsângerată să nu doară...
și să nu fiu pământului povară,
îmi strâng azi anii, ca spicele în snop.

Aș vrea un crâng de albe lăcrămioare,
în cânt de păsări... și -n trilul nopții tale,
să mă iubești, din "creștet până-n poale",
să nu mai știm când este nor sau soare.

Și vreau sa uit și lacrima ce-nseamnă
ca depărtarea mai aproape să îmi pară...
când primul ghiocel la tâmple o s-apară,
să-l culegi tu...în ultima mea toamnă.

De mi-ai atinge trecutul cu o floare
în iarna - ce vrea să se desfacă,
când vânt turbat o haină mai dezbracă,
aș adia în palma ta, cu brize insulare.

Să nu regret, să nu te strig, să nu jelesc,
adun doar vise clocotite-n mine -
ce vor sărutului, odată să se încline,
să le pictez în roșu, pe chipu-ți îngeresc.

Și chiar de-mi sunt visele deșarte,
știu că vremelnici vieții, suntem toți...
că-n fața morții, ne simțim netoți,
trăind o zi...pășind sfios spre moarte.

Dida Diana Cioponea.