Înalț cuvântului altar.

Spre care cer,
privirea mea se-ndeaptă,
cu lacrimi între gene
ca un vers...
și ce iubiri
acolo mă așteaptă,
când sunt un muritor
în Univers?
Eu n-am văzut pericolul stihiei
și nici veșmântul mântuirii
n-am ales...
c-am fost copilul poeziei
și multe n-am știut,
n-am înțeles.
Nimic nu este-n van
de vreau ceva să spun;
cuvântul n-oi încătușa
în schituri către zori...
voi coborâ în bernă steagul,
când cerul va avea
vreo zece mii de sori.
Voi trece neființei pragul
de dragul adevărului suprem.
M-oi dezbrăca de humă
și păcat...
voi dezgropa cuvântul
"nu mă tem"
și-oi spune versul îngânat!
Voi cere cerului să-mi deie
o poartă...
să pot să trec
spre nelumesc,
că-s muritoare fără soartă:
dacă nu scriu...
nu pot să trăiesc!
În clipa-n care îngeri
m-or striga,
privirea mea
să fie mai albastră...
sub prima stea
ce-o răsări sihastră,
să-nalț altar cuvântului
ce împlinește versul
și-abia atunci
ierta-voi Universul.

Dida Diana Cioponea.