Mi-am ascuns cândva iubirea,
în peştera rece din suflet;
doar fulgii albi mi-s amintirea
ce-mi picură acum pe umblet.
Mi-am pierdut atunci vederea,
de-atâta strălucire oarbă
şi mi-am sorbit suspinu-n grabă,
cu lacrima, boabă cu boabă.
Mi-am numărat paşii pierduţi,
în deşertul rece dintre noi
şi-am numărat anii trecuţi...
în frunze ce-au căzut în ploi.
Am vrut cândva, să spăl obrazul,
cu lacrimi smulse din tăcere...
şi-am încercat s-alung necazul
dar n-am primit, decât durere.
Când mâinile mi-au tremurat
de-atâta mângâiere surdă,
nu am putut să-ndur, am alungat
sărutul, din noaptea prea absurdă.
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario