Din dorul meu încercănat,
hlamida lunecă, cu-nfiorare
și-n temnița ochilor,
freamată lacrimi trudite
din gândul despicat
al păcatului ce arde inimi.
Din pocalul neputinței
sorb cu nesaț tristețea
când se dă alarma
învârtind pumnalul
în rana plină de roșu.
Culori răcnesc
în priviri subjugate
vibrând a sărut.
Am întins aripile
prin singurătățile luminii
și am cules stele arzânde
iar în ultimul popas
din fața porții tale,
am îngenuncheat
un templu...
i-am zăvorât ușa
înlăuntrul meu
și am lăsat loc eternității,
apoi am aprins țigară
lăsând-o să ardă
sub cenușa sufletului.
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario