Mi-acopăr sufletul cu văl de lacrimi
tot rătăcind prin lume fără țintă!
ca o penumbră...petala cea de patimi,
sapă pe-obrazul țării mele sfântă.
Spune-mi de știi străine...unde,
nu mai sunt oameni de gheață, de lut...
cu suflete reci...nu mai sunt blânde,
spune-mi, au plecat toți peste Prut?
Mă doare tăcerea, tristețea din țară...
când văd lacrimi și frunți încrețite
iar cei ce demult au plecat "afară",
nu se întorc...au vieți răstignite .
Spune-mi "străine"...tu, ai un nume?
mai ai prieteni sau rude aproape?
împleticești cărarea singur in lume,
visând cu jind frumoasele agape.
Tu știi cumva...unde-i mormântul
celui ce n-are un loc și-un hotar?
că pierde iubiri, uitându-și cuvântul
dat, înstrăinându-se...involuntar?
Străin sunt... viață legată de un fir;
aprind lumina felinarului târziu,
uitad distanța, să pot să respir...
visând, că-n pragul casei am să fiu.
Și urc, cu greu pe frunte de amurg-
E locul unde eu, trăiam cândva;
Mi-s tălpile grele și nu pot să ajung...
și-mi spun în gând: "Te știu de undeva! ".
Cascade triste-mi sălășuiesc pământul
și o secundă îmi pare un veac...
îmi sorb amar din lacrimă cuvântul:
"Sunt prea departe-străin, fără de leac".
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario