și calea albă mă primește...
miracol alb...iarna mă iubește
și mă mângâie fin, ca o driadă.
O pace necuprinsă m-a cuprins
când albul ei prin părul meu
se plimbă leneș mereu...mereu;
ca într-un amalgam de vise nins.
Îmi face durerea să dispară
și sufletul pe mari să navigheze,
când peșterile inimii încă treze,
lasă mugurii pe pleoape să răsară.
Pe insule de războinice șoapte,
m-am izolat doar să o pot urma...
pământul cu mâna-l voi scurma
să caut comoara ascunsă în noapte.
Pe urme de cerbi am căutat mereu
gingașe flori din visul meu cu tine
ce-ngenuncheaza sângele în vine,
când sufletul meu, freamată greu.
Puteam să las, un gol imens în urmă
și dorul meu strivit de-a cerbilor copită;
dar se-nneca de plâns într-o clipită
cînd iarna iubirii în inima mea scurama.
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario