Visez cum cântă tristele viori,
pe înaltele culmi carpatine
și mă cuprind din nou fiori...fiori,
tu, țara mea...săracă, fără mine.
Am încercat să-mi mut rădăcinile
în grădina suspendată departe...
dar mereu îmi întind mâinile,
către mormintele plecaților în moarte.
Aprind de departe lumânări
și zarea cu privirea o răzbat...
parcă mă văd făcând cărări,
spre cimitirul din marginea de sat.
De ce mi-este gura mereu amară,
când sete-mi e și apă nu pot bea?
Pentru că apa rece din izvoară,
va curge-n lacrima din inima mea.
Mi-e dor mereu de alb și de verde
când sărbătorile vin cu colinde;
în lume, inima mea iarăși se pierde,
când focul în vatră iarăși se aprinde.
E liniște...și-n mine o scânteie
se-aprinde și nu stiu ce să fac...
e dorul aprig...sunt femeie,
dar sufletul meu este de dac!
Aș trece munți și-aș trece ape-nnot,
dacă aș ști că dorul nu e în zadar;
dar știu că s-a vândut aproape tot;
din țara mea, ce-aș mai primi în dar?
Să-mi spuneți voi, cei ce-ați rămas,
căci mulți îmi spun că pâinea e amară;
că nu mai au putere și nici glas
ca să te strige sau să lupte, scumpă țară!
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario