Mi-am aplecat fruntea spre pământ
să pot auzi strigătul morților mei...
făcând rănită, tristeții jurământ,
pe lacrimi stoarse din florile de tei.
M-am înnecat în lacrimi, deși n-aș fi vrut
să pierd iubirea, sa nu plâng nicicând,
dar am țipat în mine...m-ai îngropat în lut,
și-n urma ta, rămas-am suspinând.
N-am vrut s-aud și nici să văd,
trădarea lunecând prin mângâieri
ce le simțeam intens, ca un prăpăd,
ce distrugea ce construisem ieri.
M-am ghemuit când aș fi vrut să strig
și rana am ascuns-o-n lutul rece,
deși știam că am să mor de frig,
am preferat lutul, știind că nu mai trece.
M-ai modelat cu mana-ți tremurată...
și-n mângâieri, tu m-ai făcut să dor!
...ai aruncat iubirea mea curată,
în colț de taină, deasupra unui nor.
M-ai blestemat apoi să nu am pace;
tu, nu m-ai pus statuie pe un soclu;
iar azi n-am soare și luna nu mai tace...
m-ai aruncat în moarte ca un cioclu.
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario