De ce șoptești cuvinte mari?
de ce în șoapte mă-nfasori,
cu litere de pecetari
ce-s sfinte...cu ele, tu mă dori!
De ce îmi spui că sunt o sfântă?
de ce mă pupi ca pe-o icoană,
când inimă îmi este frântă...
și-mi lași mereu în suflet rană?!
De ce mai mor câte puțin,
când tu mă minți că mă iubești?!
de ce mi-e inima numai suspin...
când tu nu ești să mă trezești?
De ce când zorile la geam îmi bat,
tu umbli rătăcit în alte paturi...
și poate crezi că ești cel mai bărbat
când de iubit pe alta, nu te saturi?!
De ce tu speri să cred eu în minciună
și-n vorbe ne-nțelese...fără rost,
când bine știi că te-am iubit... nebună?
de ce-ai vândut iubirea, ca un prost?
De ce speram dintr-o idee,
că tot iubind...bărbatul e un zeu?
când în genunchi ar trebui să steie
căci NOI îi naștem și nu Dumnezeu!
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario