În târziul toamnei, de mână,
alungăm norii așezați pe cer
iar vântul pustiu și stingher
pe plajă, un cântec îngână.
Cântă iubirea cu valul în cor
și clipele răsună în valuri...
Pământul se clatină menitór
iar pomii se scutură de ramuri.
Văd ceața deasă, perdea risipită,
peste ierburi și valuri adânci
iar zborul porumbeilor de afrodită,
se pierde tăcut printre stânci.
Se zbuciumă marea-n amurg,
cu spume albe din care-Afrodita
venise plutind pe valul teurg...
zeița frumuseții...neprihănita.
Cu-atâta iubire te-nfășor...
deși e frig și vântul ni-i dușman,
de iarnă parcă-i prevestitor...
te țin în brațe ca pe-un talisman.
Se-aude un vuiet în adânc !
Pământul parcă în loc vrea să stea
iar eu mă cutremur cu el în zăstânc...
De-aș putea să zbor cu tine pe-o stea!
Am fi atunci un tot între toate
fără teama că lumea s-ar sfârși,
și în iubire-am deveni eternitate...
căci doar împreună, noi vom reuși.
Dida Diana Cioponea
No hay comentarios:
Publicar un comentario