domingo, 14 de julio de 2013

**MĂ CHEAMĂ ȚARA.**


Mă cheamă
un munte la el...
Ceahlău de doruri neștiute
și un Olt,
ce-ar vrea
pe frunte să sărute,
un mal de Slatină,
și-o mamă
cu tâmplele cărunte.
Mă cheamă strămoșii
la pragul dintre cruci,
când lumânări
se aprind în ziua
când se sfințesc frunze de nuci.
Mă cheamă dorul țării,
lăsat cu un sărut
pe palma mamei,
ce ștergea lacrimi
când depărtarea m-a durut.
Mi-e dor de tot...
de verdele de-acasă,
de colbul satului,de umbra crucii,
unde mama își odihnește
suspinul...a Domnului mireasă.
Mă cheamă Poiana lui Mihai,
fiindcă românii
oriunde-ar fi călători,
își dau mână cu mână...
cum au făcut străbunii.
Mă cheamă un fluier
ce doinește a jale pe câmpie,
când totul e sec și pustiu...
plecat-au mulți
și n-o să mai revie...
viața e grea...chemarea, nu mai știu.


Dida Diana Cioponea.

No hay comentarios:

Publicar un comentario