Plângea ciocârlia pe ramul de piersic înflorit vestind plecarea lui. A celui ce iubise sincer, o femeie...femeia inimii sale.
Voia ea să dea de veste, că floarea iubirii se scutură asemeni florii de primăvară. A început să plângă și trandafirul ne udat, ofilindu-se, fript de setea sărutului de bun rămas, al buzelor ce-l frigeau...striga disperat că-i e sete,că menirea lui e alta.
Nu-l auzea nimeni...începea să se usuce plângând, când...
o ramură de salcie pletoasa l-a mângâiat ușor
și i-a dat sărutul umed al frunzelor sale înmuiate în apa râului
ce curgea dincolo de umbra sa.
Fusese părăsit de mamă,de frați și năpădit de spini.
Încet încet, i-a revenit culoarea în obraji...iubea! Iubea sărutul salciei ce-i dăduse viață dar nu avea forța să ajungă atât de sus...doar ea, salcia-l săruta cu boabe mari ca de rouă. Într-o zi, un trecător l-a rupt și l-a oferit unei femei...Un sărut de foc, semn de bun rămas a unei iubiri destrămate de gelozie. S-a zbătut, a înțepat cu țepii lui,dar degeaba! S-a luptat cât a putut pentru viață și și-a dat sfârșitul la nici măcar o oră de când fusese rupt. Se spune că trandafirul este floarea iubirii, a prieteniei...Se adeverise că trandafirul moare odată cu iubirea. Acelaș bărbat, aceeași femeie, au regretat despărțirea și au revenit la dragostea lor...Acum trandafirul oferit,nu moare așa ușor...E udat cu săruturi, îmbrățișări și mângâiat. Rezistă, pentru că acum are casa lui in inima ce bate pentru iubire și e mereu udat cu sărut .
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario