cum numai tu ştiai s-o faci;
Îmi croiai rochii şi îmi făceai moaţe...
acum când plâng,tu nu mă mai împaci.
Erai aşa frumoasă-n cer...divină!
Mă mângâiai încet pe păr
şi mă-mpingeai către lumină,
când eu ceream să-mi spui un adevăr.
De ce te-ai dus să plângi sărmană,
în raiul de unde nimeni nu mai vine?
de ce te-ai dus, iubită mamă?
Tu ştii ce greu îmi este fără tine?
Ma culc mereu gândind la tine
şi-ţi aprind mamă, lumanare,
ştiind că ai plecat...sunt fără tine;
tu ştii mamă,cât sufletul mă doare?
Mă rog mereu să vii să-ţi vezi nepoţii;
că sunt frumoşi...cât au crescut...
să ne bucurăm mămica mea cu toţii,
de nepoţelul meu,ce nu l-ai cunoscut.
Am tot trimis scrisori în ruga mea,
către divinatea care te păstrează...
dar nu m-a auzit şi inima mi-e grea;
cu picături de sânge-mi lăcrimează.
Mereu tu ţi-ai dorit să fiu eu fericită
şi-acuma când pot spune:
- mamă, sunt...
spune-mi un adevăr,mamica mea iubită!
De ce nu vrei să vii iar pe pământ?
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario