De mă vedeţi cumva plângând
pe-o bancă ruginita-n parc,
e că pastrez mereu în gând
trecutul şi vreau să mă descarc.
Pe urma timpului am scris,
scrisori de dor şi de durere,
trăind la fel ca un proscris
în carcera dintre artere.
De mă vedeti cumva că plâng,
la rădăcina vieţii adunând comori,
e ca mereu am vrut să strâng
pe cerul meu...luna şi sori.
Să nu-mi mai spuneţi voi atunci,
că lăcomă am fost dacă am vrut,
să sterg doar lacrima la prunci,
cerşind iubirea cănd gândul m-a durut!
De mă vedeti cumva plângând tăcut
călcând nisipul cu apa pân·la gleznă,
la margine de mare plutind în absolut,
e că aştept să ningă cu stelele din beznă.
Veţi spune-atunci,că sunt nebună,
că universul meu uşor s-a risipit...
Că sunt ca valul ce-aruncă în furtună
Corabia sinucigaşului în val pierit.
De mă vedeti cumva plângând,
nu mă-ntrebaţi,căci n-am să vă răspund;
oi plânge în tăcere,murmurând,
numele iubirii scris pe pietrele din prund.
De-mi ştergeti voi...lacrimile toate,
mărgaritare la glezne să va cadă!
să ştiţi atunci că m-aţi întors din moarte
şi că iubirea mea,pe toţi o să vă vadă.
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario