Sunt epopee pierdută-n zădărnicie...
Un centimetru de iubire,mi-e de-ajuns,
Pe-obrazul meu cernit de lacrimi o să fie
Un ornament în palma-mi sângerie.
Sunt biciuită cu vorbe nemiloase,
Ce sufletu-mi rănesc şi mă cufund,
În besna depărtării anevoioase...
Coarda viorii ruptă e,de vorbe false!
Sunt eu, vioara tristă care plânge
Căci porumbeii păcii au zburat...
Spre zarea versului care mai strânge,
În lacrimi,picături de ploi din gând curat.
Sunt o vioară care nu mai cântă,
Îmi rupe coardă ce cânta duios...
Un om cu spiritul de demon mă ascultă
Şi vrea să imi sfarame tot ce am frumos!
Sunt spiritul de înger,ce-nconjoară,
Un suflet care strigă doar a iubirilor chemări,
Ferindu-l de vorba falsă, dură, suliţară,
A celor care fac,ca inima să doară!
Vor pribegi în viaţă,uitaţi de toţi şi toate,
Când din înaltul jilţ ei vor cădea
Şi vor cerşi iar,viaţa după moarte...
Primind în schimb, a iadului povară grea!
Sunt cei ce-n a lor gândire se cred dumnezei;
Făcând din crucea sfântă armă...
Părând în faţa lumii,nişte miei...
Dar în neştiinţa lor,pier în a iadului cazarmă.
Sunt vânzători de vise vândute-n iarmaroc.
Se vând chiar şi pe ei pentru un leu!
Dar nu gândesc la ziua de apoi...la foc...
Pentru că-n iad,nu mai există, Dumnezeu!
28 iunie 2012 Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario