O frunză ruginie
lin săruta timpul
în universul plin
de ore-nlănțuite
ce spărgeau clepsidra.
Când mă strângeai în brațe
şi focul pâlpâia,
dincolo de perdele
pluteam pe bărci de vis.
M-ai învățat să zbor
prin picături căzute
pe-un trunchi
de lemn uscat.
M-ai zidit în tine
cu mainile căuş
când m-ai băut cu sete
şi fruntea ți-ai lăsat
pe pieptul meu zbătut
de-atâta răzvrătire
ce-odată m-a durut.
E ultima mea clipă
în visele cu tine
şi ruga nopții m-acoperă
cu plăpumi de himere
în craterele vremii
prin care m-am pierdut.
Mai cade iar o frunză...
copacul ruginit se-apleacă
înc-odată...
într-un regal salut.
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario