Visam frumos copilăria toată
cu flori şi leagăne aiurea
visam cum alergam pădurea
şi adormeam de mâna mamei mângâiatâ.
Cu paşi domoli cărări eu deşiram
spre roua ce plângea în dimineți...
trăiam de parcă şapte vieți
aş fi ascuns sub frunzele din ram.
Le-aş fi sorbit ca pe-o licoare
de apă vie adunată în căuş
şi-n adierea vieții, un cațel de pluş
purtam în brațele arse de soare.
Degete răsfirate-mi ascundeau privirea
şi ziduri reci de ploi mă umezeau;
n-am cunoscut nici lacrima s-o beau
din pleoapele ce se zbăteau aiurea.
Am alergat prin ani desculță parcă
cu-n pom ce eu îl răsădisem;
a-nmugurit cu mine...înflorisem
cu el deodată - plutind pe-o arcă.
Am tot crescut - şi mâinile din ramuri
mă-mbrățişau cu flori şi cu miros
şi-n mine a crescut tot mai frumos
copilul ce lăsase poveştile sub geamuri.
Azi nu mai sunt copil; dar pomul
în suflet mi-a rămas închis...
când uşa vieții am deschis,
am eliberat sământa ca să nască omul.
Dida Diana Cioponea.
Sursa foto: Net.
No hay comentarios:
Publicar un comentario