Femeia pescarus

Cu mainile intinse spre lumina,
patate de vreme si albe de sare,
femeia pescarus pierduta-ntr-o gradina
cu scaun de nuiele si raze de soare...

Statea precum statuia ascultand un val...
o unda suierata ce-i strabatea auzul
si-o voce cristalina cu ton medival
o zguduia teluric mai iute ca obuzul.

Pasare-femeie...un suflet ne-nteles
cu par ca abanosul si privirea moale,
vedea cum pinii din acele lor tes
covor de ace si le-asterneau in cale.

In parul sau, un pescarus discret,
lasa un strop sarat cules din mare
de parca voia sa-i spuna un secret,
s-a asezat pe-alee la-ntamplare.

Ea, izolata parca, de-o linie nevazuta,
nu putea sa vada cum se-ascund
in ochii lui albastrii, iubirea-i tainuita
cu calde zvarcoliri de muribund.

Cu-n tipat sagetat, zbura spre mare,
pasarea ce-i tinea loc de gand...
si se trezi rupand o alba floare
si catre mare pasii indreptand.

Un rasarit...atat a mai ramas
in urma ei...si un hamac uitat,
cu locu-i gol si-un suflet fara glas,
care s-o strige ca singur l-a lasat.

Pe masa goala, coale abia scrise
si-o lumanare palpaind usor...
o amintire a noptii ce pierise
sub aripa luminii ascunsa sub un nor.

In urma-i, doar valul striga disperat
ca nu-i a lui mireasa...inca
si -floare ce dipare in valul inspumat
ca pescarusul asezat pe-o stanca .

Dida Diana Cioponea.