M-am rătăcit la margini de ape.

M-am rătăcit de mine
la margini de ape
și doar oglinda ei
mai poate să mă scape
de dor, tăcerii
i-am făcut o pătură de stele
și în adâncul meu tăcut
mă mai închin la ele.

N-aș fi putut găsi un loc
să-mi cânte greieri
și răcăneii să mă cheme
cum o făceai tu mai ieri;
E reavăn pământul
pe unde ai trecut
și sunetul pașilor tăi
l-aud pe unde au zăcut.

Sunt ca o statuie
uitată-n infinit...
doar tremurul apei
l-aud ca pe un clincănit
ce mă mângâie umed
pe șoldul stâng
și-mi primește izvorul
de lacrimi când plâng.

N-am cum să m-adun
și nici să reanviu,
când tu nu exiști...
la tine să viu
să mă cuprinzi în brațe
și frigul s-alungi...
mi-s zilele nopti
iar nopțile lungi.

La margini de ape,
m-aud ca pe-un ecou
tânguit și strigând
iubirea din nou...
blestem sunt acum
pe reavăn pământ
dacă nu vii să-mi faci
iubirii legământ.

Ridică-mi statuie de sărut,
pe-un soclu de maci...
din sentimente,
cataplasme să-mi faci
și-ți laș moștenire trupul
la margini de ape,
să-l salvezi tu...
să mă iubești și să-mi fi aproape.

Dida Diana Cioponea.