Scriam
acum câțiva ani, despre o femeie ce crescuse doi copii singură, pentru
că soțul o părăsise pentru o altă femeie. Soarta lui, însă i-a dăruit
dezamăgirea și n-a mai avut curajul să se întoarcă. S-a cufundat în baia
alcoolului și acolo a rămas, departe de
tot ce era al lui. Femeia, ca să nu-și dezamăgească copiii, le-a spus
că tatăl lor a murit. A scris scrisoare ex.-soțului și i-a spus că i-a
făcut destul rău și că niciodată n-o să-l ierte, dacă se va întoarce să
spună copiilor adevărul și să le fie rușine că au un tata nedemn de ei.
Când el și-a dat seama că alesese greșit calea, era prea târziu să mai
poată face ceva. Doborât de boală și sărac, a ales să rămână departe de
adevăr..."un mort-viu " A murit de cancer, în mizerie, într-un șanț,
când copiii lui erau deja mari. .Povestea adevărată, m-a inspirat să
scriu versurile astea.
** REGRETE TARDIVE **
La margine de șanț desculț și trist,
un om își plângea soarta crudă
că a ales viața zăludă
crezând că alegea un ametist.
Era prea tânăr să discearnă ,
ce era bine pentru doi...
lăsând în urmă sa doar ploi
de lacrimi în inimă să cearnă.
Lăsase-n urmă doi copii plângând
și-un suflet trist care-l iubise ...
nu i-a păsat că brațele deschise ,
tot sângerau la al său gând.
A hoinărit așa prin viață,
fără să-i pese...cu suflet năclăit
de-alcool, până când soarta l-a lovit...
și-acum se-agăța de-o speranță.
Rămas făr-adăpost, fără părinți,
fără copii și fără mânagâieri,
își plângea soarta, privind spre nicăieri,
cerșind cu jale lumii, doi arginți.
La margine de lume, un suflet rătăcit,
strângea din dinți și suferea-n tăcere
știind, că iubirea n-o mai poate cere
acelei inimi ce-odată, l-a iubit.
O fată scrie-n noapte, epistola sa tristă
către acel ce dus a fost fără de-ntors-
un tata bun, ce moartea i l-a stors
de viață...căci mama ei i-a spus că nu există.
O viață năclăită,un suflet ce tânjește,
dupa tot ce-a lăsat un urmă- amar...
se zbate acum în ploaie - un calvar,
pentru că-i este jenă, să spună că trăiește.
Dida Diana Cioponea.
12 mai 2011.
** REGRETE TARDIVE **
La margine de șanț desculț și trist,
un om își plângea soarta crudă
că a ales viața zăludă
crezând că alegea un ametist.
Era prea tânăr să discearnă ,
ce era bine pentru doi...
lăsând în urmă sa doar ploi
de lacrimi în inimă să cearnă.
Lăsase-n urmă doi copii plângând
și-un suflet trist care-l iubise ...
nu i-a păsat că brațele deschise ,
tot sângerau la al său gând.
A hoinărit așa prin viață,
fără să-i pese...cu suflet năclăit
de-alcool, până când soarta l-a lovit...
și-acum se-agăța de-o speranță.
Rămas făr-adăpost, fără părinți,
fără copii și fără mânagâieri,
își plângea soarta, privind spre nicăieri,
cerșind cu jale lumii, doi arginți.
La margine de lume, un suflet rătăcit,
strângea din dinți și suferea-n tăcere
știind, că iubirea n-o mai poate cere
acelei inimi ce-odată, l-a iubit.
O fată scrie-n noapte, epistola sa tristă
către acel ce dus a fost fără de-ntors-
un tata bun, ce moartea i l-a stors
de viață...căci mama ei i-a spus că nu există.
O viață năclăită,un suflet ce tânjește,
dupa tot ce-a lăsat un urmă- amar...
se zbate acum în ploaie - un calvar,
pentru că-i este jenă, să spună că trăiește.
Dida Diana Cioponea.
12 mai 2011.
No hay comentarios:
Publicar un comentario