Am să cer într-o zi iertare
sufletului meu însingurat...
și-am să-i dăruiesc o floare,
să cred că poate m-a iertat.
Căci i-am promis, un cer întreg;
iubire, cu stele arzătoare...
și-aș încerca oricum, să îi dezleg
setea de iubire...altfel, moare!
L-aș mângâia atunci ușor,
iertare i-aș cere...dacă plânge
lacrimile lui nespuse, care dor,
când îmbrățișarea ta îl strânge.
M-aș cufunda adânc în mine...
să-i smulg cu sete și durerea;
chiar criminal printre suspine,
mi-aș pune pe taler decăderea.
Și de nu va renaște, din nou,
la capătul lumii, eu l-aș pierde
în cel mai întunecat cavou,
unde nici iarba nu mai este verde!
L-aș săruta poate, în vis...
și de n-o vrea ca să mă ierte,
l-aș transforma în nori... spre paradis
i-aș face cale, să nu mă mai certe.
L-aș blestema să zacă trist...
printre ciulini și pietre reci!
așa...vei ști că eu nu mai exist...
tu doar, pe la mormântul meu să treci.
Dida Diana Cioponea
No hay comentarios:
Publicar un comentario