și tânguirea lui, șoptea iubiri pierdute
iar clapa-i transpira-n acute,
împletind note ca nodul gordian.
Tuna în noapte cu petale,
căzute în ploaie peste clape,
ce se tânguiau ușor a jale,
ca lacrima căzută de sub pleoape.
Din creoline, unduirea lînă,
se tot zbătea de-a vântului bătaie;
țesând o pânză de păiajen fină,
din firul nevăzut pe-al dorului șiroaie.
Mă chema țărmul să-l ascult
și lacrimi de parfum să-i las...
iar din al valului neliniștit tumult,
să curgă versul bunului rămas.
Pe stânca inimii, urca un val...
tot încerca ceva să îmi șoptească;
era o muzică...ca de caval,
ce inima-ncerca să mi-o "răpească".
Am înțeles atunci, că răsăritul
la malul mării nu-i pierdut...
că strigătul adânc din asfințitul
nopții, e cântecul pianului gemut.
Dida Diana Cioponea
No hay comentarios:
Publicar un comentario