**...ȘI PLOAIA TOAMNEI **

Ploaia toamnei spală urmele versului,
dragostei , sărutului și despărtirii...
dorul cerne în ploaie cenușa iubirii
pe buza prăpastiei, în hăul Universului .

Picură sentimente-nghetate plângând
și gem amar în despartiri din noapte...
e ultima ploaie când eu îți spun în șoapte.
adio...iar trupul plânge după mâini țipând .

Mă uit pe fereastră...ploaia mă intrigă
căci pare că norii nu merg la culcare;
înflorește speranța...doar ea nu mai moare
când umbrele ude, în noapte mă strigă.

Și ploaia mă spală cu foamea de tine
când strigă în șiroaie "iar mi-e dor..."
de la un capăt la altul al lumii am să mor
când monoton închide fereastra din mine.

Și ploaia aleargă pe trotuar desculță
și pe acoperișul sufletului meu udat
de lacrimi, ce-n picături zace sculptat
curgând încet, pe-o margine de stâncă.

Sunt obosită de-atâta ploaie care vine
și-acoperită de furtună iarăși eu sufăr
când bălți uriașe-mi atârnă de pe umăr...
nu mi-ești aproape, nu-i nimeni cu mine !

Și ploaia toamnei îmi rupe pașii-n tăcere
când vreau să plâng, furtuna iar vine
și-mi cad pe buze sentimente saline,
când gândul și teama-mi ridică bariere.

Dac-aș vedea cum tremură plângând
măcar o frunză...să pot să-nteleg
blestemul ploii, să pot să mă dezleg;
să n-o mai văd, să n-o mai simt curgând.

Și ploaia de s-ar furișa în toamnă,
sub aripa frunzei ce vrea să se usuce ,
când visul meu te-așteaptă la răscruce,
se vor usca toți picurii la mine-n palmă.

Dida Diana Cioponea.