**ALBASTRUL E DE VINĂ !**

 
În zorii
sunetului albastru
fascicule de neutroni
aleargă prin odăile vieții
încărcate de sunete vulgare
uitate în decenii părăsite
de vechii mayași.

Rup o floare
din părul primăverii
și o plantez
pe geamurile iernii
unde florile
dau sărutul morții
microbilor rătăciți
prin venele celor drogați,
ca să culeg
buline de buburuze,
să le transform in alunițe.

Puzzel-ul norilor risipiți
de florile albastre ,
ascultă ceața ce cântă
simfonii bethoveniene
în amestecul culorii
cu muzica ce întinerește.
Ascultă-mă,
dar nu mă trezi...
visez albastru
și beau ceaiul tinereții veșnice.

Îmbătrânesc iubind
blestemul florilor albastre
renăscute
din fiecare cuvânt nespus
la umbra unui brad
sau zvon de stejar
cuprins în patul suferinței ,
iubind...iubirea nevenită
când o așteptam mai mult...
Acum a venit ;
însă, prea târziu
pt a mai putea întineri
o floare cu ochi albaștri
ce începe să se ofilească...
cunoaște cineva,
izvorul cu apa vie?
sau...a secat...în nedescoperire?

Cred că m-am născut poet
într-o altă viață
și-acum caut
rămășițe de vers
în ungherele vieții trecute
aflate în cufărul
în care ascuse stau
vieți netrăite încă
sau trăite prea puțin...
atât de departe de anii mei ,
atât de aproape de sufletul meu,
că adorm cu poezia în palmă.
Tot albastrul e de vina!
El...albastrul din cer,
din ceată, din timp
și ochi...el cel ce ne dă
seninul si tot el e de vină
pentru lacrimă.

Dida Diana Cioponea.