Fii tu...boema lumină răsărită în visele dintre dorinţi şi lacrimi,
nu flacăra din suflet chinuită,
deasupra mării mele de patimi.
Fii tu...în neputinţa mea, puterea
de a alerga către luceafăr,
când gândul orb înlănţuieşte vrerea
de-a te iubi...să nu mai sufăr.
Fii tu...un ochi de cer peste artere,
ce-mi luminează picurul de viaţă
închis şi îngheţat între zăbrele,
topindu-se pe rug în dimineaţă.
Fii tu...cetatea mea cu turnuri mii...
se năruie atunci când timpul doarme
şi calc pe jarul zilelor pustii,
alerg spre tine...de tine mi-este foame.
Fii tu...când soarta-mi este o povară
pe temelia lumii construită;
în lacrima iubirii mele ea rodeşte,
cu rădăcini adânci de criptofită.
Fii tu...în oaza mea de frământare,
si-adună-mi suspinele-n potir;
să le arunci cu noaptea-n mare,
să-l umpli cu stropul sfânt de mir.
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario