Am coborât pe trepte strâmbe
în somn adânc și rătăcesc...
condamnată fiind să tac,
când simțămintele îmi sunt blocate -
obsesii rămase în adâncul meu.
Te-am așteptat ca pe un virus...
să mă culegi din lumea cea nedereaptă.
La tine în brațe, aș fi vrut să mor
ireversibil și să mă îngân cu vântul...
dar tu, m-ai alungat ca pe-o idee
și m-ai trimis să înconjor Pământul.
Pierdută sunt în deșerturi ne-nțelese
și suspine ofilite răsărite
din demoniii ucisi;
cu ele rătăcesc inconfundabil
deasupra adierilor de vânturi,
căutând măcar o fărâmă
din cenușa îngerilor arși
de ură pe eșafodul uman.
Eu mă pierd din nou în adieri
și dorm în visele cu tine
în miros de primăveri neregăsite.
Rămân în vis ireversibil...
și nu-nțeleg de ce...mi-e bine.
Poate că îngerii învierii
din toată vara mea,
au urcat treaptă cu treaptă
în visul meu să-mi spună:
"Mergi mai departe!"
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario