Să nu-mi mai spui adio...
număra-n adânc de stele
și-n nebunia ta pierdut,
întinde mâna
să te-mpreuni cu luna,
pe o faleză părăsită
alături de carul mare
și să te scalzi în răsărit,
când iedera va fi în floare.
Lasă-ți apoi pașii pe nisip
c-am să-i adun de m-oi trezi,
când voalul îmi va curge
în plete și stelele vor straluci
pe rochia cu trenă albă.
Am uitat să-mi pun cunună...
dar pentru asta, trebuie s-aștept
o altă viață și înc-un răsărit
s-adun stelele cu mâna,
și să spun nopții vieții mele
...bun venit.
Cădea-vor frunze moarte
și râul vieții-și va pune stăvilar;
un tren va șuiera în noapte
și chiar de-ai vrea să-mi lași
un semn pe inelar,
învolburate lacrimi
îți vor tăia calea spre poteci...
ai să-nțelegi atunci, că-n viața mea
TU, nu mai ai loc...
că n-ai să poți să treci!
Mă vei striga și poate-i plânge
o viață pierdută în zadar...
din cer, eu voi picta cu sânge,
un roșu trandafir pe care trebuia
să mi-l aduci în dar.
Mă voi ascunde mai adânc
în scorbura de timp
și voi lăsa, doar muguri să răsară...
vei ști atunci, că te-am iubit...
că pentru noi, nu mai e primăvară!
Dida Diana Cioponea.
No hay comentarios:
Publicar un comentario